Shuko (1423 – 1502), unul din maeștrii ceaiului din Japonia, era de părere că spațiul construit special pentru ceai, chiar și într-un oraș, oferea un loc în care să te bucuri de artele nobile și că pavilionul de ceai, în sine, putea să fie simbolic. Chioșcul de ceai era rezervat, în mod expres, pentru servirea ritualică a ceaiului și nu era destinat activităților cotidiene. Pragul pavilionului reprezenta o graniță simbolică, o graniță care, odată trecută, le permitea oamenilor să pătrundă într-un alt fel de tărâm și să participe la ceva sacru și ritualic și predispunea la o legătură mai profundă între uman și divin.

Ideea de a servi ceaiul în spații separate de acelea dedicate vieții cotidiene a fost imediat acceptată de japonezii obosiți de ostentația dezmățurilor cu ceai ale nobililor. Ceainăriile simple și smerite, numite soan cha, erau, de fapt, niște chioșcuri modeste cu acoperiș din paie. Pe măsură ce localurile acestea au dobândit din ce în ce mai multă popularitate, au căpătat și alte elemente arhitecturale, menite să-i ajute pe practicanții ceremoniei ceaiului să simtă, când stăteau și împărtășeau licoarea, o separare și mai marcată de viața cotidiană.

Conform lui Herbert Plutschow, autorul eseului ”O perspectivă antropologică asupra ceremoniei ceaiului”, camera ceaiului devine ”o lume în sine, acolo unde continuitatea spațiului și a timpului, care depinde de existența noastră fizică, încetează să mai fie posibilă. În interiorul unei astfel de încăperi, omul este un spirit dezîntrupat, care nu mai e grevat de limitări materiale. Într-o astfel de încăpere, nu există timp absolut, ci doar un ”acum” mereu în schimbare”.

Sursă: ”Istoria și arta ceaiului” Laura C. Martin